A fost o zi odata, cand ti-am privit picioarele, si-am zis ca esti o fata, aproape minunata. A trecut ceva timp, dar inca te tin minte, te-as recunoaste sigur, fara sa-mi fie greu. Erai foarte frumoasa. Faceai plaja la granita dintre simplu si sofisticat. Apropo, simplitatea este sofisticarea suprema ; se pare ca tu stiai asta. Eu am aflat ulterior, si pot s-o vad reala, privind inapoi, spre tine. Purtai o pereche de jeansi taiati, decolorati, insa care-ti veneau perfect. Si o bluza casual-sport pe care nu mi-o mai amintesc prea bine, pentru ca pe buna dreptate, aveai lucruri mai bune la care sa ma pot opri. De exemplu pielea ta catifelata, de culoarea untului de arahide. O piele cu care s-ar putea impodobi cu mandrie, paradisul insusi. Si parul, parul tau parea extraordinar de moale. Saten, deschis si stralucitor. Si acum o sa razi, pentru ca am sa-ti spun ce te-a facut de fapt minunata, in ochii mei. Bine, aproape minunata, trebuie sa admitem ca nu exista perfectiune. Aveai in picioare niste balerini de vara, cu botul decupat. Erau de calitate, din piele, de culoare maro deschis ori bej ori ceva de genul, iar calcaiul si partea interioara a talpii erau albastre. Inca o data, dadeai dovada de stil si bun gust, incaltarile tale fiind simple si de calitate. Albastrul acela, vizibil mai mult in calcai si destul de discret in talpa interioara, arata foarte bine mai ales in combinatie cu pielea, pielea intoarsa care completa pantoful si pielea ta de caramel. Si pentru ca arata perfect, m-am oprit putin, aproape involuntar, uitandu-ma la picioarele tale. Atunci am observat ca-ti asortasei la fel de bine culoarea unghiilor cu incaltarile. Erau facute cu albastru, exact acelasi albastru putin lucios al balerinilor. Mi-a placut mult, atat de mult incat te-am apreciat in gandul meu, ca fiind minunata. Da, pret de 2 secunde, perfectiunea a existat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu